Mulți oameni care nu citesc cu atenție Biblia au impresia că Dumnezeul Vechiului Testament este rău și răzbunător, în timp ce Isus Hristos este doar un om de la care putem prelua anumite învățături bune. De fapt, Biblia este inspirată de Același Dumnezeu, care se manifestă în trei Persoane. [1] În acest articol, vreau să aduc șapte argumente care ne arată că Vechiul și Noul Testament ne vorbesc despre Același Dumnezeu.

          Vechiul Testament și Noul Testament formează un tot unitar atât ca structură cât și ca mesaj. [2] Biblia ne prezintă planul de mântuire pe care îl are Dumnezeu cu omenirea. Vechiul Testament începe cu actul universal de creație a lui Dumnezeu, dar ulterior pune accent pe istoria evreilor (poporul ales de Dumnezeu), pe capitala Ierusalim, pe tronul de domnie al lui David și pe venirea lui Mesia. Noul Testament (Evanghelia după Matei) pornește din locul de unde s-a oprit Vechiul Testament, argumentând că Isus Hristos este moștenitorul legitim al tronului lui David, cel care îi va elibera pe iudei de robia păcatului. Dar narațiunea Noului Testament nu se limitează doar la poporul iudeu și nici la Ierusalim, capitala evreilor. Evanghelia mântuirii este dusă din Ierusalim în Samaria, apoi în Iudeea și până la marginile pământului. Noul Testament pune accent pe toate națiunile pământului, nu doar pe poporul iudeu (Faptele Apostolilor 1:8; Coloseni 1:23). Biblia se termină cu o scenă care ne arată că, în fața scaunului de domnie al lui Dumnezeu, există oameni din orice neam, din orice seminție, din orice norod și de orice limbă (Apocalipsa 7:9). Este remarcabil faptul că autorii Bibliei nu și-au propus să scrie exact 66 de cărți care să fie recunoscute ulterior ca fiind parte a Scripturilor (chiar dacă aceștia erau conștienți că scrierile lor au autoritate divină). În mod clar, Dumnezeu acționa din spatele cortinei. Cărțile Bibliei sunt un produs colectiv al mai multor autori pe care ceilalți oameni l-au adoptat recunoscând că mai există un autor în culise, adică Dumnezeu (care se manifestă în trei Persoane, așa cum am arătat - [1]).

          Modelul divin pe care Moise l-a primit pe Muntele Sinai pentru construirea Cortului Întâlnirii și a obiectelor sfinte ale acestuia (Exod 25:40) face referire la Isus Hristos și la lucrarea Lui de mântuire de la Golgota (Evrei 8:5). Curtea de afară ([3]), altarul de bronz ([4]), ligheanul de aramă ([5]), tabernacolul ([6]), Sfânta ([7]) și Sfânta Sfintelor ([8]) ne vorbesc despre niște realități cerești care ne sunt revelate doar în Noul Testament, odată cu venirea lui Isus Hristos pe pământ. Inclusiv sărbătorile iudeilor fac referire la evenimente care sunt menționate doar în Noul Testament. De fapt, sărbătorile iudaice ne prezintă o cronologie a planului de răscumpărare pe care-L are Dumnezeu cu omenirea. Sabatul ne aduce înapoi la odihna lui Dumnezeu, după căderea în păcat. Paștele și Sărbătoarea Azimilor ne vorbesc despre jertfa lui Isus Hristos de la Golgota, despre Acest Miel fără păcat care a făcut ispășire pentru păcatele întregii omeniri. Sărbătoarea Primelor Roade ne îndreaptă privirile înspre învierea lui Isus Hristos, care ne eliberează de sub robia păcatului. Sărbătoarea Cincizecimii face referire la coborârea Duhului Sfânt și la puterea pe care o primește biserica să vestească Evanghelia până la marginile pământului. Privind înspre viitor, Sărbătoarea Trâmbițelor prefigurează cea de-a doua venire a lui Isus Hristos (răpirea la cer a bisericii lui Isus Hristos înainte de necazul cel mare și revenirea Mântuitorului pe Muntele Măslinilor, după perioada de Strâmtorare). Ziua Ispășirii face trimitere la finalul necazului cel mare, când o rămășiță a Israelului se va pocăi și-L va recunoaște pe Isus Hristos ca Mesia. Sărbătoarea Corturilor se referă mai mult la poporul Israel, care se va bucura de domnia milenară a lui Hristos pe pământ. Anul Sabatic și Anul Jubiliar fac referire la eternitate, când toți credincioșii se vor odihni veșnic în Isus Hristos. Acestea fiind spuse, există o legătură puternică între Dumnezeu Tatăl (Cel care i-a lăsat lui Moise modelul divin de închinare și calendarul de sărbători) și Dumnezeu Fiul (spre care indică atât Cortul Întâlnirii cât și sărbătorile iudeilor).

          Vechiul Testament (în care ne este revelat mai mult Dumnezeu Tatăl) conține foarte multe preziceri despre venirea lui Isus Hristos (Dumnezeu Fiul). Biblia afirmă că Mesia va fi o sămânță a femeii (Geneza 3:15) și o sămânță a lui Avraam (Geneza 12:3, Galateni 3:16 - doar în El vor fi binecuvântate toate popoarele pământului). Apoi, aflăm că Acesta va face parte din tribul lui Iuda (Geneza 49:10) și că va fi un urmaș al lui David (Ieremia 23:5-6). În altă ordine de idei, El va fi Dumnezeu întrupat (Isaia 9:6-7), născut în Betleem (Mica 5:2). Este profețită data exactă a morții Lui (Daniel 9:25-26). Ni se spune și faptul că El va învia (Isaia 53:11), biruind blestemul adus în lume de Diavol prin ispitirea oamenilor (Geneza 3:15). Alte texte biblice dau detalii directe despre suferințele lui Isus Hristos. Aflăm că El a fost disprețuit și batjocorit de către acuzatori, că mâinile și picioarele i-au fost străpunse și că dușmanii au tras la sorți pentru hainele Lui (Psalmul 22, Zaharia 12:10). Aceste fragmente din Vechiul Testament ne oferă o imagine a răstignirii Mântuitorului, dar sunt scrise înainte ca răstignirea să fie introdusă ca metodă de execuție de către romani. Pe vremea aceea, cei condamnați erau, deseori, omorâți cu pietre. Este foarte adevărat că unele profeții mesianice din Vechiul Testament au devenit clare numai după ce Mântuitorul a venit pe pământ. Dar ele nu sunt mai puțin valoroase din această cauză. Cele mai uimitoare profeții despre Isus Hristos se regăsesc în cartea Isaia. Astfel, aflăm că El este ales de Domnul, uns de către Duhul Sfânt cu scopul de a aduce dreptatea pe pământ și judecata (Isaia 42:1,4). Lucrarea Lui are consecințe mondiale, deoarece El va lumina neamurile pământului, oferindu-le posibilitatea de mântuire (Isaia 42:6). El este predestinat de Dumnezeu pentru lucrarea Lui (Isaia 49:1) și se confruntă cu descurajări în slujirea Lui (Isaia 49:4). Isus Hristos întâmpină opoziția celorlalți față de învățătura Lui și suportă violențe fizice din partea acestora (Isaia 50:4-6). Cu toate că are origini umile și, aparent, puține șanse de succes (Isaia 53:1-2), El este decis să ducă la final lucrarea pe care i-a încredințat-o Dumnezeu (Isaia 50:7). Isus Hristos se confruntă cu durere și suferință (Isaia 53:3), dar își asumă aceste lucruri, de dragul întregii omeniri (Isaia 53:4-6; 12). El este condamnat la moarte și apoi omorât, cu toate că nu are niciun păcat (Isaia 53:7-9). Chiar și o lectură superficială a textului ne duce cu gândul că Robul despre care vorbește profetul Isaia este Isus Hristos. Inclusiv interpretarea evreiască tradițională a acestor texte era că Robul îl simbolizează pe Mesia. Însă după ce creștinii au pretins că în text ar fi vorba despre Isus Hristos, rabinii evrei au început să susțină că Robul care suferă este Israel și nu Mesia. Din nefericire pentru ei, această idee este contradictorie. Spre deosebire de Robul Domnului, poporul Israel nu este lipsit de păcat. Vechiul Testament ne descoperă acest detaliu. Mai mult, Robul care suferă se supune fără niciun fel de împotrivire (Isaia 53:7), spre deosebire de Israel, despre care știm, din istorie, că nu s-a plecat în fața nimănui. Totodată, Israel nu suferă și nici nu moare ca să facă ispășire pentru păcatele oamenilor. Nimeni nu este mântuit în baza vreunei lucrări a poporului iudeu. Revenind la cartea Isaia, menționez că aceasta a fost scrisă înainte de Isus Hristos. Marele Sul al cărții lui Isaia, descoperit la Marea Moartă, este datat cu aproximativ o sută de ani înainte de Isus Hristos, iar materialul ce îl conține este încă și mai vechi. Pe de altă parte, Septuaginta, traducerea în limba greacă a textului ebraic al Vechiului Testament, datează din jurul secolului trei înainte de Isus Hristos. Deci originalul cărții Isaia este chiar mai vechi decât aceste surse, pe care noi le cunoaștem la ora actuală.

          Relația dintre Tatăl (prezentat în Vechiul Testament) și Isus Hristos este similară cu interacțiunile dintre lumină și lampă, gânduri și minte. Isus Hristos este exprimarea de Sine a Tatălui – ceea ce are de spus Tatăl. Edificator, în acest sens, este și dialogul dintre Isus Hristos și ucenici, redat în Evanghelia după Ioan. Când Filip îi cere lui Isus Hristos să-L vadă pe Tatăl, Acesta rostește memorabila replică: „De atâta vreme sunt cu voi și nu M-ai cunoscut Filipe? Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu dar: ’Arată-ne pe Tatăl?’ Nu crezi că eu sunt în Tatăl și Tatăl este în Mine?” (Ioan 14:9-10). În primul rând, Isus Hristos Îl cunoaște pe Tatăl, după cum și Tatăl Îl cunoaște pe El (Matei 11:27; Ioan 10:15). Apoi, apostolul Pavel ne spune că Isus Hristos are chipul lui Dumnezeu (Filipeni 2:6) și că El este chipul Dumnezeului nevăzut (Coloseni 1:15). Epistola după Evrei afirmă că Isus Hristos este oglindirea slavei Tatălui și întipărirea Ființei Lui (Evrei 1:3). Astfel, Fiul Îl reprezintă pe Tatăl în toate modurile posibile. El reflectă gloria lui Dumnezeu. Toată perfecțiunea lui Dumnezeu se regăsește în El (toate atributele lui Dumnezeu). Isus Hristos este imaginea exactă a lui Dumnezeu. El ne revelează cum este Dumnezeu în realitate, prin gândirea, cuvintele și faptele Lui. Dumnezeu este Duh și, prin urmare, invizibil. Dar, prin Isus Hristos, Dumnezeu S-a făcut vizibil întregii omeniri. Puterea, caracterul și slava lui Dumnezeu ne sunt arătate în El. Prin lucrările pe care Isus Hristos le face, nu numai că ni-L arată pe Tatăl, ci Însuși Dumnezeu Tatăl mărturisește că Isus Hristos este trimis de El (Ioan 5:31-37). În Ioan 10:30 se face o nouă afirmație care demonstrează egalitatea dintre Isus Hristos și Tatăl: „Eu și Tatăl una suntem”. Textul se referă la faptul că Isus Hristos și Tatăl au aceeași natură divină, aceleași puteri, același caracter. Alte texte biblice afirmă și mai clar relația dintre Persoana lui Isus Hristos și întreaga Ființă a lui Dumnezeu: „Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El” (Coloseni 1:19), „Căci în El locuiește trupește toată plinătatea Dumnezeirii” (Coloseni 2:9). Contrar arianismului (care susține că Isus Hristos a fost creat de Dumnezeu Tatăl, că are o natură diferită față de Tatăl, că este „un dumnezeu” mai mic), apostolul Pavel ne învață că în Isus Hristos locuiește trupește plenitudinea absolută a divinității.

Bibliografie:

[1] (27) Ființa Divină (Sfânta Treime) - Resurse Creștine

[2] (02) Canonul biblic - Vechiul și Noul Testament:un tot unitar - Resurse Creștine

[3] (16) Curtea de afară și semnificația ei profetică - Resurse Creștine

[4] (17) Altarul de bronz și crucea lui Isus Hristos - Resurse Creștine

[5] (18) Ligheanul de bronz și lucrarea de curățire a Mântuitorului - Resurse Creștine

[6] (19) Tabernacolul - simbol al frumuseții Mântuitorului - Resurse Creștine

[7] (20) Sfânta - menora, masa cu pâini și altarul tămâierii - Resurse Creștine

[8] (21) Sfânta Sintelor - chivotul legământului și capacul îndurării - Resurse Creștine